În articolul de astăzi, voi vorbi despre un aspect important din performanța sportivă, și anume implicarea părinților în viața tinerilor sportivi. Desigur, ar trebui să menționez că rolul părinților este extrem de important, având o influență considerabilă (dacă nu ce mai mare) în viața unui adolescent „obișnuit”, din toate puctele de vedere. Pornind de la premisa că părinții au un rol central în „triunghiul atletic" alături de sportiv și antrenor, putem identifca în principal două tipuri de implicare parentală: (1) părintele supra-implicat și (2) părintele absent. Ambele tipuri pot îmbunătăți sau deteriora performanța sportivului dar și psihicul acestuia.
Teoria Dianei Baumrind este una dintre cele mai citate lucrări cu privire la stilurile moderne de parenting și implicarea acestora, ce sugerează că două aspecte principale au o semnificație critică: (1) susținerea din partea părinților - ceea ce înseamnă ca părinții să încurajeaze în mod deliberat individualitatea și autoreglarea, sprijinind tot odată nevoile sau cererile speciale ale copiilor lor (2) exigența parentală - referindu-se la regulile indicate de părinte, așteptările de a respecta aceste reguli și nivelul de repercusiuni („pedepse”) care pot urma dacă aceste reguli sunt încălcate.
Voi prezenta acum, pe scurt, cele patru tipuri de parenting propuse de Baumrind:
1) Stilul autoritar:
Părinții autoritari au tendința de a-și ține copiii într-o “lesă” scurtă și de a impune multe reguli ce trebuiesc respectate fără îndoială; pentru acest tip de părinți, comportamentul necorespunzător nu este tolerat și, de obicei, recurg la pedeapsă ca o modalitate de a controla comportamentul copiilor lor. De asemenea, au așteptări foarte mari de la copiii lor, cerându-le acestora să trăiască la standarde ridicate de comportament „matur”. Acest stil nu are ca obiectiv principal satisfacerea nevoilor emoționale ale copiilor, ci demonstratrea abilităților de părinte. Este, de asemenea considerat prea sever, deoarece presupune o exigență ridicată, dar o susținere parentală scăzută.
2) Stilul permisiv:
La celălalt pol, părinții permisivi cred cu tărie în autonomia copiilor și că aceștia trebuie tratați de la egal la egal cu ei. Părinții vor impune foarte puține reguli, copiii fiind implicați în procesul de luare a deciziilor. Scopul acestor părinți este să îndeplinească cât mai multe dintre nevoile și dorințele copilului. Ei încurajează autoreglarea, ghidându-se după ideea că un copil ar trebui să învețe prin experiență și nu prin reguli. Acest stil tinde să fie prea docil, deoarece cuprinde o exigență scăzută, dar o susținere ridicată.
3) Stilul democratic:
Al treilea stil aduce un echilibru între cele două de mai sus. Părinții sunt asertivi și au standarde clar stabilite pentru comportamentul copiii lor, încercând în același timp să fie susținători și înțelegători în ceea ce privește punctul lor de vedere și al copiilor lor. Echilibrul apare însă între nevoia de autonomie al copiilor și nevoile proprii de control ca părinte. Copilul poate fi "pedepsit" ușor fie fizic sau fie prin eliminarea temporară a privilegiilor, dar după aceea, părintele va explica de ce s-a recurs la pedeapsă. Conform teoriei, acesta este stilul perfect datorită exigenței și susținerii parentale ridicate.
4) Stilul absent / neimplicat:
Adăugat mai târziu de Maccoby și Martin, acest stil sugerează că părinții neimplicați vor îndeplini nevoile fizice ale copiilor lor, DAR tind să fie nepăsători, dezinteresați și fără participare emoțională în viața copiilor lor. Acest stil este considerat cel mai nepotritiv, datorită exigenței și susținerii parentale scăzute.
Revenind la sportivii noștri, cei mai mulți dintre ei vor să se simtă susținuți - dar nu împinși, presați sau antrenați de la margine de părinții lor. Un studiu a demonstrat că părinții supra-implicați pot manifesta comportamente dăunătoare de lungă durată asupra sportivilor, cum ar fi: împingerea sportivilor să se antreneze intens sau chiar antrenarea propriu-zisă, implicarea emoțională în timpul competiției mult peste limita normală sau preluarea experienței copiilor ca fiind proprie. O altă problemă care tinde să apară în cele mai multe cazuri este implicarea în discuții lungi și nesemnificative despre intenții sau obiective fie înainte de competiție cât și după.
Cum să îți dai seama când devii un părinte supra-implicat:
Red flag nr.1: Fuziunea cu copilul tău
În dorința puternică de a-și vedea copiii având succes, părinții tind să se implice prea mult în eforturile copiilor, iar cei mai mulți dintre aceștia sunt prinși între nevoile lor proprii și cele ale copiilor. În această așa-numită „capcană de dependență inversă”, părinții se identifică cu experiența copilului și își definesc propria valoare de sine bazată pe succesul copiilor lor. Sportul poate deveni mai important pentru părinte decât pentru copiii lor. În consecință, copiii pot dezvolta percepția că sportul nu mai este al lor, deoarece părintele pare să se implice mai mult decât ei. Un semn precoce este că părinții tind să își asume responsabilitatea sportivă, ce de altfel trebuie să aparțină copiii lor - un exemplu poate fi atunci când se întreabă constant cum se pregătesc pentru o competiție viitoare. Mai mult, acești părinți vor vorbi numai despre sport, vor participa la toate antrenamentele și competițiile și chiar își vor antrena copiii de pe margine (chiar dacă nu știu atât de multe despre sportul respectiv). Cel mai limpede și înfricoșător semn este când părinții intră în zona „noi”, ceea ce înseamnă că vor începe să vorbească la plural despre participarea sportivă a copiilor - în ceea ce privește modul în care „noi” am jucat, am alergat, am înotat, etc - „Am avut un joc minunat astăzi”.
Red flag nr.2: Trăiește vicar prin copiii tăi
Una dintre marile bucurii de a fi părinte este împărtășirea succesului copiilor tăi. Desigur, este normal să fii supărat sau fericit pentru performanțele copilului tău, dar acest lucru nu ar trebui să creeze un iceberg emoțional, mai ales când la adâncimea lui află relația dintre tine și copilul tău. Mai mult decât atât, împărtășirea participării la sportul pe care copii tăi îl practică NU înseamnă să trăiești prin ei.
Atunci când tu (ca părinte) trăiești vicar prin copiii tăi, accentul este pus pe tine: emoțiile tale, experiența ta și ceea ce câștigi din ea. Totuși, accentul ar trebui să fie pus pe ceea ce înseamnă experiența pentru copii, emoțiile pe care le simt, lecțiile pe care le învăță și beneficiile pe care le obțin din sportul lor. Câștigul și înfrangerea nu ar trebui să afecteze părinții în nici o formă emoțională prea exagerată.
Red flag nr.3: Plasarea fericirii pe umerii copiilor tăi
Din experiența mea, atât ca sportiv, cât și instructor de înot, știu cât de greu este să fii copil în zilele noastre. Având toate aceste responsabilități, precum școala, familia, viața socială, activități extrașcolare și viața sportivă, poate supraîncărca orice copil. Cu toate acestea, atunci când părinții se implică excesiv în sportul copilului, vor adăuga o responsabilitate suplimentară - aceea de „a-i face pe părinții mei fericiți”. Aceasta va deveni rapid o prioritate în „lista de acțiuni” a copilului; astfel, înlocuind alte aspecte importante din experiența lor și exercitând o presiune suplimentară chiar înainte de momentul în care copilul va intra pe teren, ring sau în piscină. În calitate de părinte, ar trebui să vă puneți câteva întrebări, cum ar fi: sunteți mai nervoși înaintea competițiilor decât copiii dvs., mai încântați când reușesc si mai dezamăgiți când nu îndeplinesc așteptările?
De asemenea, un alt semn alarmant reprezintă un părinte care este mai preocupat de rezultate, puncte, medalii și clasamente decât beneficiile de dezvoltare ale participării sportive a copiilor lor. Din nou, alocați-vă o clipă și gândiți-vă care este primul lucru pe care îl adresați copiilor dvs. după o competiție - Este cumva „Ce rezultate ai avut la concurs?”. Dacă rezultatele competițiilor copiilor dvs. sunt mai importante decât lecțiile de viață învățate sau simplu fact că sportul ar trebui să însemne plăcere, este un semn clar că vă plasați fericirea pe umerii copilului dvs.
Red flag nr.4: Pierderea perspectivei
Sportul poate deveni seducător. Faima și notorietatea rezultată din succesul atletic poate fi la dispoziția tinerilor sportivi, numai dacă aceștia dispun de puțin talent, muncă și hotărâre să atingă un nivel înalt. Nu știi niciodată când pot deveni următorul campion olimpic. Cu toate acestea, acest vis îi poate determina să piardă perspectiva asupra valorii intrinseci a sportului - și anume de a se distra sau de a învăță lecții de viață și de a menține o viață cât mai sănătoasă.
Părinții trebuie să rămână realiști și să înțeleagă că șansele copiilor lor de a deveni sportivi legendari sunt, de asemenea, infinitim de mici. Câți Nadal, Phelps, Messi sau Nadia Comăneci se pot naște într-o generație? Nu spun că sportivii nu ar trebui să viseze măreț (dacă nu vizează cerul, nici măcar nu vor ajunge în vârful muntelui), dar asta nu ar trebui să fie în centrul atenției unui părinte implicat în sport și nidi de cum al unui tânăr sportiv.
Red flag nr. 5: Suprasolicitarea copilului tău
În dorința puternică de a susține dezvoltarea sportivă a copiilor lor, părinții sunt în pericol să-i forțeze din ce în ce mai mult, chiar și atunci când este posibil să nu fie pregătiți (d.p.d.v. fizic sau psihic) pentru obiectivele cerute. De exemplu, un părinte supra-implicat ar putea plăti și investi în copil pentru a se antrena în cele mai bune condiții și cu cei mai buni antrenori / echipe pe tot parcursul verii, când de fapt tot ceea ce are nevoie copilul sunt câteva săptămâni distanță de sportul respectiv. Din păcate, acești părinți nu își dau seama ca dezvoltarea și performanță reală nu pot fi grăbite și că trebuie să se depună timpul și efortul necesar, copiii crescând în ritmul lor. La sfârșitul zilei, părinții trebuie să înțeleagă că, indiferent de câți bani plătesc sau cât timp investesc în viața sportivă a copilului, acesta trebuie să fie motivat însuși.
Părintele absent:
Când vine vorba de părintele absent/ neimplicat, nu există atât de multe de spus despre acesta. În ochii lor, sportul este o pierdere completă de timp și o scuză pentru copil de a evita responsabilitățile școlare. Părintele absent va sabota în mod constant sportul, făcând afirmații necorespunzătoare, încercând să-l conducă pe copil în direcția școlii și să-și abandoneze sportul. Deoarece acești părinți lipsesc complet din viața sportivă a copilului, nu vor vedea niciodată ca pe o activitate pozitivă pentru copiii lor sau cât de benefic poate fi pentru ei.
În plus, părinții ignoranți nu vor aprecia niciodată timpul sau efortul pe care copiii lor îl depun în sport. Un alt semn în recunoașterea unor astfel de părinți este atunci când îi supun la anumite condiții pe copiilor lor: „Ori câștigi următoarea competiție ori încetezi să mai practici acest sport”. Părintele absent și ignorant își va proiecta propriile frustrări asupra copiilor, care nu vor reuși să facă ceea ce își doresc în viață și vor alege în schimb calea sugerată de părinți.
SFATURI:
Acum voi împărtăși câteva sfaturi pe care le-am observant sau mi s-au transmis de-a lungul anilor. Cred că este foarte posibil să fii un excelent părinte ce se implică în viața sportivă a copilului, doar ținând cont de câteva sfaturi simple:
1. Sprijiniți toată echipa/ grupul și aflați numele colegilor / jucătorilor copilului dvs., încurajându-i pe toți.
2. Lăudați și spuneți-i copilului dvs. după fiecare joc că v-a plăcut să-l vizionați și că sunteți mândru de efortul depus de el.
3. Rămâneți pozitivi și entuziasmați de competiții sau în timpul lor.
4. Luați apărarea copilului dvs. dacă considerați că antrenorul nu este corect cu el sau nu oferă oportunități și șanse egale copilul dvs.
5. Fiți sociabili și cunoașteți alți părinți, astfel încât sa creați un grup de părinții ce va susține echipa în întregime.
6. Dezvoltați în copilul dvs. un angajament pe tot parcursul vieții pentru un stil de viață activ și sănătos.
7. Încurajează-ți copilul să practice sport pentru că îi place, nu din cauza intereselor dvs. sau a altor posibile beneficii - Așa cum am subliniat în ultimul meu articol, motivația intrinsecă este ingredientul cheie pentru un angajament cu performanțe sportive de lungă durată.
8. Ca părinte, concentrați-vă mai mult pe stăpânirea abilitaților și procesul de învățare și NU pe câștig.
9. Comunicați cu antrenorii copilului dvs., dar nu depășiți linia de a deveni unul. Nu instruiți sau antrenați și lăsați antrenorul să își facă meseria.
În concluzie, dacă doriți să fiți un părinte susținător, mândru, ce nu se simte stâanjenit de copilul dvs., trebuie să știți cum să plutiți între linia fină de a sta liniștit în tribune în timpul antrenamentului și de a nu trece în extrema cealaltă în timpul competițiilor, chiar sfârșind prin antrenarea copilului - pentru că „ești un expert”. Când sunteți prinși în competiție, este ușor să pierdeți din vedere faptul că sportul ar trebui să fie o experiență distractivă, plină de satisfacție și de învățături pentru tinerii sportivi. Rețineți acest lucru atunci când oferiți oportunități copiilor de a face sport, astfel încât aceștia să poată beneficia la maxim de experiența lor. Știu că a fi părinte este un job cu normă întreagă, unde nimeni nu îți oferă o carte de instrucțiuni despre cum să o faci, dar știu, de asemenea, că aceasta este cea mai bună slujbă din lume și ca poate fi cu adevărat plină de satisfacții dacă ești dispus să înveți cum să o faci cat mai bine! 😊
Bibliografie:
Andrews, D. W. (1997). Competition: The good, the bad, and the ugly. Human Development Bulletin, 3, 1–3. Columbus, OH: College of Human Ecology.
Baumrind, D. (1967). Effects of authoritative control on child behaviour. Child Development, 37(4), 887–907.
Bell, C. C., and Suggs, H. (1998). Using sports to strengthen resiliency in children: Training heart. Child and Adolescent Psychiatric Clinics of North America, 7, 859–865.
Cox, K. J. (1996). Sportsmanship for Parents and Supporters. Columbus, OH: Ohio State University Extension.
Ewing, M. E., Seefeldt, V. D., and Brown, T. P.(1996). Role of Organized Sport in the Education and Health of American Children and Youth. New York: Carnegie Corporation of New York.
Libman, S. (1998). Adult participation in youth sports: A developmental perspective. Child and Adolescent Psychiatric Clinics of North America, 7, 725–743.
Murphy, S (1999). The Cheers and the Tears: A Healthy Alternative to the Dark Side of Youth Sports Today. San Francisco: Jossey-Bass Publishers.
Poinsett, A. (1996). The Role of Youth Sports in Youth Development. New York: Carnegie Corporation of New York.
Scheer, S. D. (1997). Children and cooperation: Moving beyond competition. Human Development Bulletin, 3, 6–7. Columbus,OH: College of Human Ecology.
Stryer, B. K., Tofler, I. R., and Lapchick, R. (1998). A developmental overview of child and youth sports in society. Child and Adolescent Psychiatric Clinics of North America, 7, 697–710.